Maica Neonila: România între religia numărului şi Iubire.

România între religia numărului şi Iubire
de Maica Neonila

Iubirea poartă un nume.

Numele referă creatul la necreat într-un mod inexprimabil prin număr, fiindcă suflarea de viaţă este dar al energiei necreate, şi viaţa duhovnicească este împreună-lucrare între energia necreată şi cea creată, aşadar numele, care este pecetea Cuvântului în lumea creată, leagă fiinţa lucrului care-l poartă de Creatorul Său.
Numărul referă creatul la întregul sistemului creat, el este simbolul celei mai abstracte reductibilităţi a fenomenologiei energiei create. Prin număr se separă raţiunea de a fi a unui lucru de forma sa care nu poate transcende. Modul de cunoaştere simbolizat de număr, fiind o sinteză prin deducţie care nu cuprinde vectorii de calitate, mişcare şi esenţă, reflectă numai partea statică şi materială a realităţii. Un fel de încremenire.
Ideologia aceasta îşi are obârşia în scrierile rabinice ale primului secol creştin – scrieri de un mare rafinament al minciunii, din care au înmugurit mai târziu acele idei esoterice, gnostice, qabbalistice şi oculte care astăzi se înmănunchează virtualiceşte: ura devine nu doar o tendinţă a unor mentalităţi centrifuge, ci o „putere” de ordin spiritual care se uneşte cu omul din ce în ce mai mult.


Antropologia, oricât de forţat dezavuată ar fi (în acest moment istoric) de organicitatea cu care ar fi datoare să abordeze fiinţa umană ontologic religioasă, ar trebui, dacă ar fi sinceră, să recunoască, cel puţin fenomenologic, structura trihotomică a omului, trup-suflet-duh, nu numai ca grad de concentrare a energiei, cum tălmăcesc direcţiile fizicii speculative post-einsteiniene (eretice, desigur, fiindcă lucrurile văzute şi cele nevăzute, cele deduse şi cele experiate, diferă nu numai ca grad de coagulare sau mod de rarefiere a materiei, deci nu e vorba de o nouă doctrină emanaţionistă), ci ca fiind diferite în substanţă. Unitatea ontologică a celor trei puteri sufleteşti – Puterea cuvântătoare, înţelegătoare, pătrunzătoare, Dorirea (tinderea către ceva înafara sinelui sau către ceva mai presus de fire) şi Buna-Mânie (iubirea de dreptate, slujirea adevărului, vitejia, înfocarea înnobilatoare) e limpede observabilă mai ales la Omul Nou, adică Botezat, unde ele sunt armonios sinergice. Iar dacă legile şi structurile naturii exterioare omului se derivă din lucrarea văzută a forţelor ei nevăzute, atunci şi legile şi structurile naturii interioare omului se pot deriva în acelaşi mod. Aparţinând, cu toatele, Armoniei Universale a cărei raţiune de a fi este slava lui Dumnezeu, ar putea fi considerate strict de domeniul Ştiinţei, dacă întreaga ştiinţă nu ar depinde şi nu ar fi un subcapitol al Revelaţiei. Prin revelaţie s-a descoperit cum raţiunea divină pecetluită în lucruri este, pentru om, sintetizabilă în număr pentru raţiune, dar în inefabilul numelui pentru conştiinţă. Vedeau Toate culturile astronomice poetizau văzând soarele şi luna, dar numai prin revelaţie a primit Moise modul cum au fost create ele drept călăuze ale timpului într-o mişcare analogă: timpul supus veşniciei, iar omul, supunând timpul întru veşnicie.
Toată ştiinţa este Dar al revelaţiei către conştiinţa curată, CONştiinţa. De aceea înţelepciunea şi ştiinţa erau sinonime în vechime, căci omul încă nu-şi separase conştiinţa de suflet, nici sufletul nu şi-l sfărâmase în puteri pe care să le lucreze antagonic. Dumnezeu Care este Sfântă Treime împreună-vecuitoare şi împreună-creatoare, iubeşte împreună-lucrarea, şi pe toate le-a făcut ca să fiinţeze împreună, prin Iubire. De aceea nimic, nici fiinţa, nici toate fiinţele, nici lumea în întregul ei, nu sunt sisteme entropice, închise, solitare, necomunicante, ci dimpotrivă, legate între ele prin energia necreată a lui Dumnezeu. Împotrivindu-se unimii sfinţite de revelaţia hristică, cei fără-de-lege unindu-se cu cei fără-de-minte, au îmbrăcat nebunia lor comună cu numele de “ştiinţă”, ca să dea credibilitate unei pantomime a realităţii, creând un sistem de gândire şi vieţuire din care să lipsească tocmai ceea ce dă viaţă şi uneşte toate, sau din care Armonia (proporţia) să fie lipsită de Frumos (sublim). Care e sensul timpului acestora, e vădit: o anti-parusie. Tâlcuită în Apocalipsă (şi cea de la Ioan, şi cea de la Daniil, şi descoperirile prorocilor), anti-parusia este pregătită asiduu prin paşi intermediari – avatarizarea, biometrizarea, binarizarea, microciparea, halucinarea, sclavia totală, şi, în final, judecata demonică dinainte de Venirea Mântuitorului. Noua Ordine Mondială nici nu pricepe, nici nu vrea să priceapă că una şi împreună nu există decât întru Unul Dumnezeul cel Adevărat, Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

Prorocul mincinos care este „ştiinţa” aceasta are o lucrare devoratoare de energie (proprie): autosuficienţa elucubraţiei. Lacomă, principala ei sursă de hrană dinafară este marea masă de oameni „cuminţi”, căldiceii fără de care nu ar putea dăinui orice sistem totalitar.
Prin idolul Număr, antiştiinţa simbolizează tot ceea ce este creat ca fiind 1. creat de către sine, 2. exclusiv creat (adică în care nu lucrează deloc energia necreată, a cărei existenţă este dealtfel negată apriori şi fără argument) şi 3. complet entropic (ne-legat[1] de altceva decât de stăpânirea certificată de închinarea la Număr). Acest sistem închis, predictibil şi închinat morţii este opus Realităţii perceptibile sufletului viu şi comprehensibile duhului uman şi este o premieră în sens negativ absolut de-a lungul istoriei. Revenind la ideea utopiei ecumeniste, nu se poate decât conchide că lucrarea răului nu uneşte pe cei ce-l săvârşesc, ci doar vădeşte că sursa ei este o persoană. Răul nu este abstracţiune, nici ficţiune, nici o forţă impersonală. Dimpotrivă, prin lucrarea răului, al cărei scop este ant-iubirea, vedem prin unicitatea ţintei, unicitatea sursei. Faptul că pare nerăbdătoare să-şi încununeze totala parodiere a lucrării lui Dumnezeu este încă unul din semnele vremurilor. Probabil că Potrivnicul, încurajat de reaua vieţuire a oamenilor, a uitat că în fiecare clipă este învins de Numele şi de Crucea lui Hristos. Numele lui Hristos este mai presus de orice nume şi orice putere, în veac. Numele Lui înviază trupurile morţilor, înviază sufletele viilor, tămăduieşte bolile, alungă demonii, supune natura şi creaţia din cer şi sub cer, înţelepţeşte orbii, înalţă regii, surpă răul. Numele lui Hristos este cea mai mare comoară a credinciosului.

Aşa cum Creştinismul are simbol Sfânta Cruce, Religia Numărului are ca simbol microcipul, şi afirmă următoarele principii:
–         „lumea este autocreată” (printr-un ciclu hiperbolic ale energiilor ce se transferă până ce se adună într-un nucleu, etc.). Însă ateismul este neştiinţific prin simpla observare a naturii exterioare sau interioare omului, căci tot ce are lege, are cu necesitate şi Legiuitor mai presus de ea…
–         „nu există mântuire”. Această înfricoşătoare deznădejde, şfichiuitoare şi atotprezentă subliminal sub masca lucidităţii, vrea să subjuge omenirea vieţii pământeşti, ca omul să-şi nimicească în sine setea de Infinit şi de viaţa de dincolo, sădită în fiece suflet[2]. O altă concluzie, pe lângă evidentul îndemn la genocid şi sinucidere, e că Moartea e stăpânul suprem al lumii (orice sistem entropic având energie finită).
–         „trupul este întregul realităţii cuiva”, adică percepţia senzorială este unicul mod de cunoaştere posibil şi axiomatica reprezentare a unicei realităţi – iar sufletul (însuşi organul de percepţie al Realităţii) nu există! Ideea explică realul scop al transformării societăţii globale în masă de organe, adică rostul introducerii cardurilor de sănătate.
–         „orice fiinţă are voie să existe doar dacă este validată prin apartenenţa la sistemul de obedienţă totală faţă de Număr” – cu alte cuvinte, legiferează genocidul şi eugenia. Însă prin sinonimia care se face între ‚dreptul la credinţă’ şi ‚dreptul la viaţă’ care se propune, se afirmă involuntar şi un adevăr veşnic…

Lumea nu este doar informaţie. Ea este în primul rând şi în toate sensurile, taină. Matematica însăşi este un drum către Taină. Toate ştiinţele, artele şi credinţele, merg relativ cu Taina prin puterea cuvântătoare, al cărei apex de abstracţiune nu este numărul, ci tăcerea uimită, dumirită, transfigurată, stare în care sufletul priveşte creaţia şi pe Creator de pe culmea cuvântului.
Unitatea de măsură între ce se vede şi ce nu se vede este duhul, care nu este din lumea aceasta, iar dacă duhul prin darul dumnezeiesc din el poate sintetiza orice lucru creat, o va face dându-i NUME.
Maşina însă, lucru fără viaţă, făcut de mâini şi de minţi omeneşti, traduce forme de viaţă în numere. Dacă maşina citeşte prin număr, şi omul care a făcut-o se obligă să-şi certifice existenţa numai prin număr şi numai prin maşină, nu înseamnă în cel mai interzis de Scripturi mod că se închină la număr şi la maşină, că maşina a fost creată special ca „să ţină un jurnal al fiarei”[3]? Sclavul cu puterea distrugerii, omul liber cu puterea adevărului, fiecare luptă pentru biruinţa veşnică a ceea ce-l stăpâneşte dându-i putere. Starea conştiinţei îl arată pe om sclav sau liber. Iar conştiinţa, imaginea ipostasului, nu poate fi judecată de creatură, şi cu atât mai puţin de maşină: Dumnezeu este Unicul Iubitor, Cunoscător şi Judecător de oameni.

Omul primordial, nedespărţit de cunoaşterea simplă a lui Dumnezeu întru Care era, Îl numea Dumnezeu, Unul adică, cu Care vorbea direct, ca şi cu o Singură Persoană. După gustarea din pomul cunoaşterii şi prin separarea de El, a primit o cunoaştere complexă şi acoperită a triipostatnicei Fiinţe Dumnezeieşti, din care nu distingea limpede decât Unimea şi lucrarea Ei suprafirească, dar nu lămurit Persoanele Treimii, şi nu înţelegea nici lucrarea energiei necreate, chiar dacă, în stare de pocăinţă şi curăţie, doar îi distingea prezenţa. Simbolul numeric se referea întotdeauna la mulţime iar nu la calitate sau la mod, întreg Vechiul Testament şi întreaga gândire mistică a lumii vechi folosind pentru esenţe, nume, iar pentru multiplicitatea de manifestare a aceleiaşi esenţe, numere. Acest mod de cunoaştere înţelege cantitatea ca fiind supusă ideii, sau formei, sau esenţei create, şi implică în mod acoperit recunoaşterea unui Unic Principiu Creator (fiecare prototip care poartă un nume determină raportarea numărului ipostasierilor la prototip, iar prototipul raportarea la Principiul din care îşi primeşte ipostasul).
Hristos mântuieşte prin credinţa şi botezul întru Numele Domnului. Eliminând din definiţia unui individ însăşi logosul, chip al Logosului-Dumnezeu, şi eliminând din conştiinţa socială recunoaşterea că rolul de creare, providenţă şi judecată aparţin numai Lui[4], sistemul bionumetric este un sistem anticreştin.

Pentru creştin, numele exprimă:
–         raţiunea de a fi a omului primordial : Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa, şi l-a numit Adam. Apoi l-a pus să numească toate cele create de Dumnezeu pe pământ, adică să cuprindă într-un nume raţiunea acelora de a fi.
–         puterea chemării Numelui lui Dumnezeu, început în zilele lui Enoh, (fiul lui Seth, fiul lui Adam), şi încununat în zilele lui Noe cu un legământ cu privire la trupuri, apoi în zilele lui Avraam cu un legământ cu privire la suflet şi trup, şi în zilele Domnului Iisus Hristos cu primirea unui legământ cu privire la duh-suflet-trup) prin care Dumnezeu redeschide, prin cuvântul viu al Duhului, calea către El celor ce cred
–         raţiunea de a fi a omului înnoit : prin Întruparea, răstignirea, Învierea, înălţarea Domnului Iisus Hristos, şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, omul a fost înălţat nu doar la vrednicia dintâi, ci la una şi mai măreaţă, primind nu numai mântuirea (părtăşia cu Dumnezeu), ci şi puterea de a fi îndumnezeit prin har
–         puterea numelui primit prin Botez exprimă crezul prin care omul primeşte mântuirea
–         puterea chemării Numelui lui Dumnezeu exprimă modul de a fi îndumnezeit prin har
Acestea sunt valorile cele mai înalte ale întregii omeniri. Aşadar tocmai fiindcă neagă aceste valori, noile documente sunt nu prin aparenţă, ci prin simbolistică, blasfemierea a tot ce a fost vreodată considerat sfânt de către Creştinătate.

Reeditarea unui text din 2010, de maica Neonila
Sursa: Ziaristi Online

[1] sau ne-religios
[2] Aici şi Papa, care se consideră înlocuitor de Dumnezeu, care cere închinare mondială şi care predică exclusivitatea vieţii pământeşti, are un mare rol în răspândirea acestei idei anti-creştine.
[3] Vers de Dan Coridaleu
[4] “Oricât de felurite ar fi lucrurile creaţiei, în orice existenţă individuală observăm pe de o parte fiinţa (ousia), şi calitatea (în existenţa senzitivă materia şi forma), şi pe de altă parte ceea ce le leagă într-o existenţă deosebită ce formează principiul de logos[4]. Existenţa fiinţei în orice lucru indică spre manifestarea în el a principiului existenţei; însuşirea obiectului, nefiind nimic altceva decât energia, mişcarea sa, indică spre manifestarea principiului vital; iar diversitatea calităţilor înseşi ce depind de diversitatea principiului din care sînt formate (logos), indică spre manifestarea principiului raţional, ce creează cu înţelepciune o astfel de diversitate. Prin aceste calităţi de bază, orice logos mic din fiecare lucru ne descoperă şi despre chipul existenţei Logosului PreaÎnalt. Astfel se prezintă trăsăturile caracteristice ale mărturisirii creştine a Dumnezeirii, ce-L prezintă ca o Persoană vie ce are Înţelepciunea şi Viaţa nefiind calităţi ci ipostasuri. În relaţie cu lumea, Logosului Îi revine locul principal de Creator şi Proniator. Existenţa, mişcarea şi diversitatea indică trei tipuri de energii ale Logosului puterea Sa de creare, de providenţă si de judecată în lumea fizică şi în domeniul moral[4].” – Prof. Epifanovici