„Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.”
De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc:
intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi
dincolo de veac.
A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta
Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud,
aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu
aveam „drept la semnătură": el, Stăniloae, trebuia să se iscălească
nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva
bănuţi pentru el şi familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam
dacă trebuie să-1 invidiez ori să-1 admir. Mai-tânărul său coleg,
învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se
surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să
aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând,
filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat,
dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui
intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o
ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat
patristic.
Omul nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se
păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie:
era trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e
nevoie să-L ţii minte, că te ţine El. Atunci, urmărindu-1 pe Stăniloae
cum scrie, am ştiut că există o febră a Duhului Sfânt: o învăpăiere a
celor aleşi de Domnul să-I tălmăcească-n cuvinte ceea ce scrisese El
tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de muncă, dincolo
de asceză şi dăruire, uriaşa operă a Părintelui Stăniloae este o
harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.
Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş
teologic. Purta într-însul şi toate antenele gazetarului temperamental,
gata să culeagă nu numai fapta, ci şi semnul ei imediat, gata să dea o
replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau nobleţea şi
cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie
'89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam
în derivă, şi se purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri;
proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a
înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură
tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altădată, care săreau, toţi,
să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă?...
Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său.
Biserică-Neam, două fiinţe ce nu pot fi nici împărţite şi nici
despărţite. Să nu uităm că Părintele Stăniloae este autorul enunţului: Noi,
Românii, reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină
şi credinţă ortodoxă;prin latinitatea noastră îi aparţinem
Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem
puntea ideală de legătură între cele două lumi. Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de stat în contextul reaşezărilor europene.
Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul
cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei 1-a făcut văzduhului
nostru naţional.
(Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 33-34)
Sursa: Doxologia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu