23.1.13

Nichifor Crainic: Rasă şi religiune

Germania nouă trăieşte sentimentul viu al unui început de lume. Sistemele vechi, care o aduseseră gata de prăbuşire, sfărâmate azi în sâmburii lor ideologici, cel de al treilea Reich, isbucnit din entusiasmul unui popor care vrea să trăiască eroic, îşi pune la temelie, în locul lor, o doctrină corespunzătoare acestui sentiment. Pentru cine consideră fenomenul fără patima de o crudă sălbăticie a Israelului, o parte din noile idei încarnate în realităţi politice de naţional-socialism poate fi normativă pentru viaţa fiecărei naţiuni moderne. Viaţa Europei nu se poate regenera sorbind mai departe iluzii dintr’o stratosfera internaţională de artificialităţi umanitariste. Viaţa Europei nu se poate regenera decât prin regenerarea fiecărui popor în parte. Dar aceasta înseamnă întoarcerea la obârşie, adică la realităţile organice ale omenirii, care sânt naţiunile. Omenirea e un simplu cuvânt abstract, dacă această noţiune nu are conţinutul verde pe care i-1 pot da numai diversităţile etnice ale popoarelor. Ea e, de fapt, totalitatea acestor diversităţi concrete. Dar tocmai fiindcă ele sânt date organic în natură, o armonie a lor nu se poate obţine decât pe un plan transcendent naturii. Expresii ca “fără deosebire de rasă, fără deosebire de naţionalitate, fără deosebire de religiune” sânt praf în ochi vânturat dealungul şi dealatul lumii de vasta publicistică evreească. Fiindcă ideea de “om” care stă la baza unor astfel de expresii, nu există decât ca ficţiune logică; iar idealul de “pace” nu se realizează reducând naţiunile la uniformitatea abstractă a “omului”, ci armonizând diversităţile lor etnice pe un plan transcendent. Acest plan e religiunea. Singură religiunea poate da un ideal comun tuturor naţiunilor şi tuturor raselor.
Noul spirit care suflă peste Europa e naţionalist şi religios în acelaş timp, adică vrea să ţină seamă atât de realităţile organice şi diverse ale naturii etnice, cât şi de realitatea transcendentă a religiunii. Fascismul italian e naţionalist şi religios totdeodată.

Naţional-socialismul german deasemenea. Dar pe când fascismul, încadrat în catolicism, înţelege că religiunea îşi are izvorul în transcendent, naţional-socialismul, prin doctrina sa rasistă, vrea o religiune care să fie emanaţia geniului naţional. Ideea aceasta noi o respingem din capul locului. Ea e dintre acele idei menite nu să refacă pacea Europei, ci să mărească haosul. Pacea Europei înseamnă : pământ naţional şi cer comun. Rasismul german, care e o exagerare teoretică a naţionalismului, vrea pământ naţional şi cer naţional. Rănindu-ne propria admiraţie faţă de măreţul fenomen al regenerării germane, vom căuta să arătăm că aceasta e o idee greşită şi să indicăm izvoarele erorii. E rasa generatoare de religiune sau mai degrabă un receptacol activ al ei ? Iată, în termeni mai generali, tema discuţiei noastre.
Naţionalismul e condiţia elementară a renaşterii fiecărui popor, precum lipsa lui e semnul decadenţii şi al morţii. Naţionalismul german nu e însă numai iubirea fanatică de pământul şi de neamul german, nu e numai gelozia de puritatea şi de suveranitatea acestui neam, nu e numai credinţa mistică în destinul lui; naţionalismul german e o năprasnică voinţă de putere întemeiată pe faimoasa teorie a rasei ariene, regina raselor, menită să domine singură lumea întreagă. Ce este rasa, e un lucru greu de definit; dar aceasta nu însemnează că rasele nu există. Viaţa însăşi e atât de greu de definit; dar cine poate susţine că viaţa nu există ? Cu cât realitatea e mai esenţială cu atât ea scapă mai uşor posibilităţilor noastre de a o defini logic. Singuri evreii, poporul cel mai rasist din lume, contestă existenţa rasei. Dar simplul fapt al existenţii lor ca evrei confirmă, peste această contestaţie calculată, rasa. Rasele sânt fatalităţi naturale. Biblia le consacră. Şi până astăzi niciunul din adevărurile fundamentale ale Bibliei n’a putut fi răsturnat de ştiinţă. Dar dacă rasele există în mod natural, sânt ele egale între ele ? După teoria cunoscută a contelui de Gobineau, rasele sânt inegale. Sânt rase inferioare şi rase superioare. Rase menite să domine şi rase osândite să fie dominate. Ce atitudine trebuie să ia un creştin faţă de această teorie a inegalităţii raselor? Vorbim, fireşte, de rase ca date ale naturii. Să conteste inegalitatea lor şi să susţină egalitatea lor naturală? Nu. Un creştin, al cărui criteriu de judecată e adevărul biblic, va trebui să fie de acord cu contele de Gobineau că rasele sânt inegale. Fiindcă Biblia însăşi, care atestă existenţa raselor, afirmă în acelaş timp inegalitatea lor naturală. Dar tot Biblia ne învaţă că, dacă rasele sânt în mod natural inegale, ele sânt egal îndreptăţite la opera mântuirii prin Iisus Hristos. În creştinism inegalitatea din natură se desăvârşeşte prin egalitatea în faţa spiritului dumnezeesc. Atât indo-europeanul sau arianul, cât şi mongolul şi negrul au deopotrivă posibilitatea de a se desăvârşi în Hristos. Creştinismul nu sfărâmă ordinea naturii, ci o desăvârşeşte pe plan spiritual.
Teoria contelui de Gobineau devine discutabilă însă din moment ce ea afirmă că rasa germanică e cea aleasă să domine lumea, e rasa “regală”, în virtutea unor excelente însuşiri naturale ca inteligenţa, frumuseţea fizică, simţul ordinei şi al onoarei, energia creatoare. E necesar să spunem că prin arianismul acesta dotat atât de generos de natură, nu se înţelege întreagă rasa albă, ci neamul germanic din Nord, care şi-ar fi păstrat necoruptă puritatea firii primordiale, în vreme ce rasa mediteraniană bunăoară s’a lăsat coruptă şi a decăzut prin amestec de sânge străin. Cu aceasta am intrat în domeniul arbitrariului unde orice se poate susţine şi se poate combate cu egală vigoare. Nu se poate oare susţine, cu mai strălucit succes încă, excelenţa gândirii, a frumuseţii, a ordinii, a energiei creatoare şi a onoarei mediteraniene în defavoarea Nordului? Iar un chinez, supravieţuitor al civilizaţiei sale milenare, nu e tot aşa de îndreptăţit, din punctul lui de vedere, să susţină cu acelaş soiu de argumente, excelenţa rasei sale faţă de celelalte şi împotriva lor?
Naţionalismul german are la bază această dogmă cu totul arbitrară a superiorităţii rasei germanice. Pornind delà premizele acestui arbitrariu teoretic, el interpretează istoria Europei într’un mod sui generis, şi trage o serie de consecinţe al căror particularism merge uneori până la bizarerie. Chestiunea înlocuirii dreptului roman cu un drept germanic precum şi aceea a sterilizării pentru obţinerea unei rase cât mai pure sânt dintre cele mai curioase. Mai uluitoare decât toate însă e problema înlocuirii creştinismului printr’o religiune neopăgână care, produs specific al rasei germanice, să slujească exclusiv acestei rase. Oricât de arbitrară în realitate, ideea de rasă a celui de-al treilea Reich capătă o valoare absolută la care trebuiesc raportate şi din care trebuiesc să decurgă toate celelalte valori ale vieţii naţionale. E aproape de prisos să adaug că acest fel de a gândi e o răsturnare totală a criteriului creştin de judecată. În creştinism nimic din ceeace e natural nu are o valoare absolută. Absolut e singur Dumnezeu. Iar valorile acestei lumi sânt mai mult sau mai puţin valori după cum se raportă în mod pozitiv sau nu la absolutul dumnezeesc. O rasă bunăoară poate fi inferioară sau superioară în măsura în care geniul ei a realizat mai puţin sau mai mult din esenţa creştinismului. Rasismul german însă, aşa cum e conceput astăzi, vrea să fie cu atât mai înalt cu cât va isbuti să se desfacă mai radical de doctrina creştină. Aşa cum îl profesează d. Alfred Rosenberg profesorul Hauer, contele de Reventlow sau Ernst Bergmann, el nu e ateu, pentru că recunoaşte necesitatea unei religiuni; şi aici se deosebeşte de bolşevism, care pune ateismul principial la baza statului. Dar e anticreştin.
Anticreştinismul rasist e o consecinţă a germanismului socotit ca valoare absolută. Germanismul pur, adică ceeace se înţelege mai precis prin termenul mai vag de arianismse defineşte prin antisemitism şi prin antiromanism. Evreii, rasă degenerată, fiindcă sânt servili şi lacomi de stăpânire în acelaş timp, au exercitat o acţiune de corupţie asupra rasei germane pentru a o domnia. Dar aceeaşi acţiune nefastă a exercitat-o asupra poporului german Sudul romanic. Creştinismul nu e altceva, pentru rasiştii nordici, decât expresia religioasă a degenerărilor acestora iudeo-romanice, aliate pentru a corupe şi domina Nordul germanic. Virtuţile specifice ale germanismului se pot reduce la următoarele două: cultul onoarei şi cultul eroismului. El nu se poate ridica la strălucire supremă decât prin practica nelimitată a acestor virtuţi. Creştinismul însă stânjeneşte desvoltarea lor, fiindcă el opune onoarei germanice ideea de umilinţă, iar eroismului germanic ideea de păcat. Cine se umileşte nu poate fi onorabil şi cine se recunoaşte păcătos nu poate fi eroic. (Nu e greu să recunoşti în această concepţie a d-lui Alfred Rosenberg doctrina lui Friedrich Nietzsche!) Ideea de păcat şi de umilinţă nu puteau să ia naştere decât în spiritul unui popor degenerat ca poporul iudeu. Şi dacă aceste idei au fost îmbrăţişate atât de lesne de Roma antică, aceasta dovedeşte că au găsit acolo un teren similar şi prielnic: Roma promiscuităţilor rasiale, îmbrăţişând creştinismul, îşi iscălea singură certificatul de degenerare şi corupţie. (E inutil să amintim aici că şi germanii de până la Luther îmbrăţişaseră în masă creştinismul romanic. Erau atunci degeneraţi şi s’au regenerat apoi?). Pe scurt, adversarii germanismului onorabil şi eroic sânt: Iuda şi Roma în expresia degenerării lor; creştinismul. Să observăm însă un lucru semnificativ pentru cele ce vom desvolta mai departe: pe când în realitate lupta împotriva creştinismului înseamnă lupta împotriva Romei, ea nu înseamnă totdeodată şi lupta împotriva lui Iuda. Împotriva lui Iuda, Germania de azi luptă cu alte metode decât crearea unei religiuni rasiste. Nu e aceasta o dovadă impusă de realitatea constrângătoare că iudaismul e altceva decât creştinismul?
Doctrina rasismului religios, aşa cum o înfăţişează îndeosebi d. Alfred Rosenberg, e sinteza forţată a unor elemente disparate, în care noţiuni din ordinea religioasă se confundă continuu cu noţiuni din ordinea politică. De altfel, aceste confuziuni nu i se pot imputa d-lui Rosenberg, fiindcă ele sânt date în complexul devenirii istorice a spiritului german. Aşa bunăoară, când rasismul actual repudiază creştinismul, sub acest creştinism trebuie să înţelegem mai ales Roma ca expresie simbolică a puterii politice mediteraniene. Între Nordul germanic şi Sudul romanic, istoria Europei e un continuu cutremur provocat de ciocnirile dintre aceste două forţe potrivnice.
Se poate numi acest conflict gigantic un conflict între germanism şi creştinism, cum le place rasiştilor să-i zică? Eu sânt absolut convins că nu!
Să presupunem că nici romanii nici germanii nu s’ar fi încreştinat. Absenţa creştinismului ar fi suprimat conflictul? Dar istoria păgână stă dovadă că nu. Conflictul dintre Nordul germanic şi Sudul romanic nu e de origine creştină. El datează dela întâile ciocniri între romanii păgâni şi germanii barbari. Romanii au isbutit să treacă peste Canalul Mânecii, în Britania, dar n’au isbutit să treacă Rinul. În expansiunea lui uriaşă, imperiul antic s’a poticnit la Rin. El n’a putut frânge grumazul blondului barbar dela Nord. Într’una din convorbirile pe care mi le-a acordat, şi care nu se pot uita viaţa întreagă, Ducele Italiei fasciste spunea:
“Dacă bătălia din Pădurea Teutoburgică ar fi avut altă soartă decât aceea pe care a avut-o, astăzi germanii ar fi perfect încadraţi în spiritul european. Rămânând însă în afara imperiului antic, ei nu s’au încadrat nici până azi în comunitatea cugetării occidentale”
Conflictul dintre cele două forţe a continuat din antichitate în evul mediu şi dincoace de el, izbucnind recent în proporţiile tragice ale războiului mondial. E adevărat că în evul mediu, Nordul germanic s’a înfruntat cu o romanitate de aspect nou, de aspect creştin. împăratul german cu îndreptăţite veleităţi de independenţă naţională, se isbea acum de universalismul Romei papale. înşişi istoricii germani de confesiune catolică recunosc că acesta a fost motivul conflictului dintre împăraţii Nordului şi papii Romei, care a sfâşiat unitatea lumii medievale. Dacă scrutăm realităţile istorice în adâncul lor, nu e greu să descoperim că sub aspectul creştinismului medieval, isbucnea acelaş incendiu ce s’aprinsese în antichitate şi mocnise numai, sub cenuşă, câteva veacuri. Lupta dintre papi şi împăraţi nu era, — cum e înfăţişată de obiceiu — o luptă între puterea spirituală şi puterea temporală, ci o încăerare politică asemeni cu oricare alta, pentru dominaţie pământească; numai că, din partea Romei, puterea politică era deghizată în veşmânt pontifical. Papa era cezarul roman de altădată, reînviat în solemnitate creştină.
Încreştinarea rând pe rând a neamurilor germanice ar fi putut să pună capăt vechiului conflict şi să sfârşească prin a le încadra în marea şi noua comunitate a lumii. Sfântul imperiu romano-german, întemeiat de Carol cel Mare, a dat un moment iluzia acestei pacificări. Dar în scurtă vreme el s’a dovedit a fi fost numai un vast armistiţiu între puterile Nordului şi puterile Sudului. Pentru că noul principiu al unităţii europene nu era pur spiritual, nu era pur creştin, ci unul hibridizat de amestecul pământesc al poftei de dominaţie. Şi nu există principiu pământesc în numele căruia să se poată realiza concordia unanimă. Reamintind aceste fapte istorice, vreau să spun că între germanism şi creştinism nu există nepotrivirea fundamentală pe care o teoretizează în chip greşit rasiştii de azi. Puternicul simţ de independenţă germanic s’a întâlnit în Apus cu o formă de creştinism care, confundând politica şi religiunea în acelaş oficiu, rănea acest simţ de independenţă. Germanii, cari se ţinuseră, superbi şi dârji, în afara disciplinei imperiului antic, nu erau pregătiţi ca popoarele neolatine să primească formula unui cezar papal. Catolicismul înfăţişându-li-se mai mult ca o violentă constrângere politică, le reaprindea în memorie conflictul antic cu romanii păgâni. Numeroasele ruguri ale inchiziţiei şi Canossa lui Henric al IV-lea frig şi azi conştiinţa mândriei germane.
Cu totul altul ar fi fost mersul istoriei dacă germanii întâlneau dela început forma creştinismului pur şi adevărat: ortodoxia. Principiul ortodoxiei e spiritual şi deci apolitic. Nu antipolitic, ci apolitic. Pentru ortodoxie, rasa şi naţionalitatea sânt date ale existenţii naturale pe care libertatea principiului spiritual nu le stânjeneşte. În Răsărit, dela începutul erei creştine, naţionalitate şi credinţă apar în conlucrare armonioasă, în fuziune organică asemenea sufletului şi trupului in aceeaşi fiinţă. Ca la toate celelalte popoare încadrate în spiritul ortodox, simţul tare de independenţă naţională al germanilor nefiind stingherit, un conflict ca acela despre care e vorba n’ar fi fost posibil. Astfel considerând lucrurile, ni se pare fără noimă discuţiunea dacă între germanism şi creştinism există deosebiri fundamentale de structură care le-ar exclude. Conflictul în desbatere este unul de ordin natural — între universalismul politic al catolicismului şi naţionalismul german gelos de independenţa lui. În aversiunea lor însă faţă de Roma, aversiune ale cărei cauze vechi le-am amintit, rasiştii intransigenţi nu cunosc limite. Ei transpun conflictul politic pe plan religios şi trag concluzii din ce în ce mai bizare. Revolta împotriva Romei are pe acest teren două faze însemnate.
Una e germanizarea creştinismului.
Alta e înlocuirea creştinismului cu o religiune specific germană.
Pentru întâia fază e caracteristic protestantismul. Fostul călugăr augustinian, Martin Luther, e titanul care aprinde marea insurecţie religioasă împotriva Romei şi crează oformă de creştinism mai apropiată firii germane. Luther se ridică împotriva autorităţii papale, religioasă şi politică, şi dacă gestul lui are un răsunet imens în sufletul german e pentru că acest gest însemnează eliberarea de sub tirania politică a Romei papale. Faptul că mişcarea lui e sprijinită dela început de principii germani, adică de factorul politic, e concludent în această privinţă. Protestantismul e formula care satisface o mentalitate puternică şi insurectă, pregătită de conflictul dintre Nord şi Sud, ce stă înapoia lui. Dar nu e mai puţin adevărat că protestantismul e o scădere bruscă de nivel a prestigiului religiunii. El deschide un primejdios proces de naturalizare a creştinismului, de coborîre a lui la măsura omului în loc de ridicare a omului la măsura supranaturală a credinţei. Libertatea individuală proclamată împotriva autorităţii papale cuprindea germenul anarhiei care a pulverizat protestantismul şi a pricinuit criza tragică, fără leac, în care se sbate azi.
Această naturalizare şi această anarhizare a creştinismului reformat e proslăvită de naţionaliştii germani ca un proces de germanizare a creştinismului. Un filosof ca Rudolf Eucken găseşte că aceasta e marea glorie a lui Martin Luther. Dar procesul germanizării odată început, nu se va circumscrie în marginile luteranismului, ci le va depăşi. Scriitori ca Paul de Lagarde şi Arthur Bonus pledează de acum încolo pentru un creştinism naţionalizat care, ne mai fiind nici catolic nici protestant, să slujească exclusiv geniului german. Bazele unei religiuni naţionale, — ceea ce se numeşte astăzi Deutschreligion — erau puse.
Cu marele teoretician al rasismului nordic, H. St. Chamberlain, problema capătă un aspect nou şi neaşteptat. Ca şi pentru Gobineau, pentru Chamberlain supremaţia rasei ariene (citeşte totdeauna: germanismul) e indiscutabilă. Dar atunci nu e o permanentă ofensă pentru rasa regală a Nordului să îmbrăţişeze creştinismul, religiune de origine semită? Şi cum creştinismul în sufletul german e o realitate, problema pe care şi-o pune Chamberlain e justificarea acestui creştinism faţă de rasism. O întreprindere dintre cele mai aventuroase imaginează marele teoretician: să demonstreze că Iisus Hristos n’a fost semit, ci arian pur, sau mai precis: că Iisus se trage din sânge Germanic! Fantazia istorică a lui Chamberlain a stârnit în Germania antebelică o formidabilă literatură “ştiinţifică” pentru a demonstra că religiunea creştină e de origine ariană şi deci vrednică să fie îmbrăţişată de rasa germanică. În spiritul acestei noi tendinţi s’a propus amputarea Bibliei prin purificarea ei de tot ce e semit: eliminarea Vechiului Testament, a Epistolelor Sfântului Pavel, etc. Dar operaţia era extrem de dificilă fiindcă, admiţând principiul purificării rasiste, trebuia în cele din urmă eliminată întreaga Biblie? Ideea aceasta năstrujnică a găsit aderenţe şi la unii dintre cei mai de seamă naţionalişti români.
Toată această strădanie pseudoştiinţifică ţintea să arate că semitismul nu are întru nimic aface cu religiunea lui Hristos arianul. Rasismul actual, profund influenţat de filosofia anticreştină a lui Nietzsche, a părăsit teza absurdă a lui Chamberlain, ajungând la concluzia necesităţii unei noi religiuni, emanaţie pură a geniului germanic — Deutschreligion — ale cărei preliminarii le-am expus mai sus. D.Alfred Rosenberg, actualmente însărcinat oficial cu construirea unei metafisici a celui de al treilea Reich, căutând un precursor al noii religiuni naţionale, crede că 1-a găsit în genialul mistic dela începutul veacului al XIV-lea, Meister Eckart. Eckart, părintele filosofiei şi al literaturii germane, constituie una din cele mai complexe probleme de gândire religioasă. Uriaşul echivoc al cugetării sale dă naştere la foarte variate şi contradictorii interpretări. Cea mai absurdă însă e a d-lui Alfred Rosenberg, care vrea să-l opună categoric creştinismului. Întrucât cultul onoarei şi al eroismului s’ar putea bizui pe călugărul medieval de o duhovnicitate legendară eu unul nu văd, deşi cunosc destul de bine şi doctrina şi problemele eckartiene. D. Rosenberg descoperă de două ori cuvântul “sânge” în scrisul lui Eckart şi pe acest temeiu îl declară precursor al “mitului sângelui” rasist, când, în realitate, misticul medieval dă acestui cuvânt sensul general creştin pe care i-1 dau misticii de pretutindeni, cu totul străin de rasism. E adevărat că despre păcat Eckart are o idee atenuată şi incertă, socotindu-1 numai ca o abatere a omului dela Dumnezeu spre creaturi. Dar nu este el acela care a predicat cu o tărie înfiorătoare că întreaga creatură n’are nici o realitate în sine, că lucrurile sânt un pur nimic? E atât de categoric acest negativism al existenţii creaturale încât biserica a fost nevoită să-l condamne.
Cum s’ar putea întemeia un cult al onoarei şi al eroismului pe această nimicnicie totală a vieţii, când rasismul ridică o parte din creatură — rasa germană — la rangul unei valori absolute? Şi apoi, ce fel de “onoare” şi “eroism” în sens germanic se poate întemeia pe Eckart, când acesta, în faţa inchiziţiei, şi-a retractat principial toate greşelile de doctrină pe care le-ar fi făcut? Mai departe, d.Alfred Rosenberg opune creştinismului, pe care îl numeşte “dogma siriană”, pe Eckart, germanul specific. Dar e un lucru arhicunoscut că misticul medieval e stăpânit de Dionisie Areopagitul, părintele răsăritean al întregei mistici creştine. Şi dacă Eckart nu se încadrează în scolastica aristotelică a catolicismului e tocmai fiindcă se încadrează în marele curent al neoplatonismului încreştinat al Răsăritului ortodox, — adică în “dogma siriană” căreia vrea să-1 opună d. Alfred Rosenberg. Elementul specific din Eckart, adică ceeace nu e scolastic în doctrina lui, se datoreşte neoplatonismului dionisian. Aceasta e de altfel o trăsătură generală a misticei germane, — ceea ce ne face să credem odată mai mult că dacă germanii s’ar fi întâlnit cu forma pură a creştinismului sau dacă Luther, căutând să se întoarcă prin Reforma sa la această formă pură, ar fi cunoscut profund spiritul ortodoxiei, cu totul alta ar fi azi faţa creştinismului german. În căutarea elementelor din care s’ar putea construi o religiune naţională, — fiindcă această Deutschreligion e deocamdată numai un cuvânt, iar nu o realitate — rasiştii fac mare caz de mistica germană. Dar dacă e adevărat că misticii sânt o măsură a religiosităţii unui popor, mistica germană, adânc influienţată de cea ortodoxă — şi aceste influenţe nimeni nu le contestă, — înfăţişează reale afinităţi cu Răsăritul creştin. Indicaţiile ei, prin urmare, n’ar fi către o religiune concepută absurd ca o emanaţie a rasei, ci către o întoarcere la matca primară a creştinismului. Mistica lui Eckart are totuşi o parte specifică: e doctrina naşterii lui Dumnezeu în sufletul omenesc, concepută ca o vărsare a transcendentului în imanent. În sensul acesta sufletul ar fi născător de Dumnezeu precum Fecioara Maria e mama lui Iisus. Noul rasism religios însă, spre deosebire de Eckart, e imanentist. Pentru el Dumnezeu nu se naşte în om ca o vărsare din transcendent, ci geniul rasei, din el însuşi, crează un Dumnezeu care să-i samene. În fond, e aceeaşi idee pe care o exprima impios Feuerbach când zicea că omul a creat pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa.
Cu aceasta am ajuns la izvorul erorilor formulate de rasism în domeniul religios. Când se vorbeşte de creştinism ca de o religiune semitică, de arianizarea lui lisus şi de purificarea Bibliei, când se vorbeşte de germanizarea creştinismului şi, în sfârşit, de crearea unei religiuni rasiale, cugetarea, care ridică asemenea probleme, stă pe temeiul că religiunea e un fenomen natural şi creştinismul, la rândul lui, nu e altceva decât tot un fenomen natural. Pentru rasism, religiunea e o creaţie a geniului rasei. Şi cum lucrurile create de noi, poartă, printr’o fatalitate misterioasă, impregnată în ele propria imagine a firii noastre lăuntrice, urmează că şi religiunea, creată de geniul rasei, e fatal impregnată de imaginea acestui geniu. Cu alte cuvinte, o religiune corespunde specificului unei rase. Şi tocmai din această pricină ea nu poate fi transplantată cu succes salutar în spiritul unei alte rase. Dacă creştinismul e produsul unei rase, — să zicem cea semită — atunci transplantarea lui la unul din neamurile ariene va provoca o desfigurare şi o degenerare. Transplantat în spiritul german, el a provocat mai recent … păreri diametral opuse. După Chamberlain, creştinismul poporului german nu înseamnă corupţie şi degenerare, fiindcă el are grijă să-l declare forţamente un produs arian. Dar după Friedrich Nietzsche şi după Alfred Rosenberg acelaş creştinism e o calamitate pentru acelaş popor german, fiindcă nu e o religiune ariană, ci semitică sau iudeo-romană. Ceea ce te miră, în faţa unor astfel de afirmaţii într’adevăr catastrofale, e că acest popor german, care suportă creştinismul de peste o mie de ani, n’a ajuns totuşi în ultimul hal de corupţie şi degenerare. Ba, după credinţa aceloraşi rasişti, el s’a păstrat atât de pur încât continuă să fie rasa regală a pământului! Iată la ce absurdităţi duc asemenea teorii. Ele sînt inevitabile de vreme ce pornesc dintr’o concepţie naturalistă despre geneza creştinismului. După doctrina noastră însă, creştinismul nu e produsul natural al niciunei rase de pe pământ.
Creştinismul e religiunea revelată.
Religiunile naturale, dela formele cele mai umile ale animismului sau dela zeităţile superb modelate de arta greacă, până la elevaţia vaporoasă a budismului şi până la schiţa filosofică a divinităţii abstracte a unui Platon sau Aristotel, sânt produse ale geniului omenesc. Ele sânt supuse aceloraşi legi genetice ca şi fenomenele de artă şi de cultură. Ştiinţa istoriei comparate constată la originea lor acelaş impuls al neamului omenesc de a se ridica dintr’o stare în care se simte osândit la o stare în care a fost odinioară şi speră să fie cândva fericit.
Legenda unui Paradis pierdut licăre de totdeauna şi pretutindeni în memoria obscură a omenirii. Şi nostalgia acestui Paradis a creat, după variatele puteri ale geniului neamurilor, feluritele forme de religiune, dibuiri cu antenele spiritului spre creştetul văzduhului, visuri aprinse în contururi nehotărîte din somnul adânc al păcatului pământesc. Am putea zice că religiunile naturale, adică produse de geniul omenesc sub impulsul amintirii obscure despre o fericită stare primordială pierdută, visează pe Dumnezeu în vreme ce creştinismul îl trăeşte aevea.
Căci există o tragedie a geniului omenesc s aceea de a nu putea să descopere singur adevărul absolut, ci numai să-1 viseze, să-1 presimtă, să-1 imagineze. Budismul, măreaţa construcţie religioasă, care dă în golul nirvanei fără să poată contura în acest gol chipul lui Dumnezeu, e suprema expresie a acestei tragedii. De aceea eu cred că religiunile naturale sânt numite în mod impropriu religiuni. Numele lor potrivit ar fi acela de religiosităţi în căutarea lui Dumnezeu. Religiunea e un raport precis între om şi Dumnezeul viu şi adevărat. În ele însă e vorba de un raport între om şi imaginea aproximativă pe care şi-o plăsmueşte el despre Dumnezeu.
Tragedia aceasta a geniului omenesc, căreia nu i s’a putut sustrage nicio religiune naturală şi niciun filosof din lume, — fiindcă nimeni nu ne-a putut da pe cale naturală cheia adevărului absolut, — justifică adânca necesitate a religiunii revelate, a creştinismului. Creştinismul nu aparţine legilor genetice obişnuite, după care se nasc şi mor formele religiosităţii naturale, ale artei, ale filosoiiei şi ale culturii. Originea lui e supranaturală. El e revelat în Fiul lui Dumnezeu întrupat în Om istoric. Iar acest caracter extraordinar de revelaţie dă creştinismului valoarea universală de religiune unică a Dumnezeului absolut. Iisus întrupatul e centrul istoriei omeneşti din care iradiază norma universală de cunoaştere. Ca opus al păcatului, el e “lumina cunoştinţii”. Căci, în definitiv, ce e păcatul decât explicaţia, singura explicaţie întemeiată, a acelei tragedii a geniului omenesc de a nu putea cuprinde adevărul prin propriile-i puteri? E vreun alt nume mai cuprinzător pentru răul care bântuie lumea şi pe care nu există muritor să nu-1 fi trăit în mădularele şi în adâncul spiritului său? Ne-a dat poate Friedrich Nietzsche sau d. Alfred Rosenberg o altă explicaţie mai plausibilă a răului acestuia? E adevărat că păcatul, ca definiţie a omului căzut, cuprinde ideea degenerării. Şi e tot atât de adevărat că, în afară de creştinism, o conştiinţă acută a păcatului n’ar putea duce decât la suprema disperare. Dar în creştinism, păcatul îndeplineşte trista funcţie negativă a limitei de jos dela care porneşte opera pozitivă a regenerării omului prin Hristos Mântuitorul.
A recunoaşte sub lumina cunoştinţii revelate starea tragică a limitei puterilor omeneşti, oricât de geniale ar fi ele, aceasta se numeşte umilinţă. Dar umilinţa nu cuprinde ca păcatul ideea degenerării. Umilinţa, adică recunoaşterea tragicei limite omeneşti, e, dimpotrivă, începutul regenerării. Dacă Nietzsche n’a înţeles sensul acesta positiv al ei, 1-a înţeles în schimb Dostoiewski, care socoteşte umilinţa cea mai grozavă putere din câte s’au dat omului. Fiindcă e singura care deschide porţile spiritului spre cunoaşterea adevărului revelat. O, chiar dacă doctrina revelaţiei creştine n’ar fi încadrată atât de organic în istoria neamului omenesc şi chiar dacă din centrul acestei istorii, ea n’ar isbucni ca răsăritul soarelui din persoana pe cât de misterioasă pe atât de reală a Dumnezeului înomenit, geniul omenesc ar trebui să născocească un mit asemănător cu ea pentru a se salva din tragica desnădejde în care îl aruncă limita puterilor lui în faţa absolutului divin!
Dar mitul nu poate avea o valoare universală. Mitul, fie că are o bază filosofică, artistică sau ştiinţifică, e un simbol poetic care sugerează ceea ce sufletul omenesc presimte, dar inteligenţa logică nu poate formula. Impulsul lui e religiositatea naturală de care am vorbit. Şi fiindcă e o plăsmuire artistică, el poartă în mod fatal impregnată imaginea rasei care 1-a creat. Pentru acea rasă, ficţiunea lui e valabilă ca un paliativ. Dar ce-au mai însemnat miturile celorlalte neamuri transportate la Roma imperială a păgânismului? Această valoare relativă a mitului o recunosc, poate fără să vrea, rasiştii, când vorbesc de necesitatea unui mit specific german care să simbolizeze religiositatea geniului nordic. Un lucru e incontestabil în doctrina rasistă: religiositatea naturală a poporului german. Prin aceasta, rasismul se deosebeşte de bolşevism care contestă religiositatea naturală a poporului rus. Dar se aseamănă cu el în atitudinea negativă faţă de creştinism. Numai că rasismul vrea să înlocuiască adevărul de origine transcendentă al creştinismului cu mitul particular al sângelui germanic. Tăgăduind caracterul revelat al doctrinei creştine, rasiştii se reîntorc la visul mitologic cu care s’au mângâiat neamurile de dinainte de Hristos.
Pentru noi însă, revelaţia, situând creştinismul mai presus de legile genetice ale miturilor religioase, lămureşte dintr’odată problema raporturilor dintre rasă şi religiune. Creştinismul nu e creaţia niciunei rase. Oricine ar susţine lucrul acesta contestă implicit revelaţia. E ceeace fac rasiştii când atribuie creştinismului caracter semitic sau, ca
H.St. Chamberlain, caracter arian.
Este creştinismul o religiune iudaică?
Ar fi putut să fie într’un singur caz: dacă întemeietorul lui n’ar fi fost altceva decât fiul omului născut din neamul regesc al lui David. Atunci doctrina lui n’ar fi decât un mit semitic de o valoare relativă ca toate miturile religioase ale celorlalte neamuri. Dar natura creştinismului e dată în persoana divin-umană a revelatorului. În Iisus, firea divină şi firea umană, fără să fie amestecate, sânt unite activ şi tainic în aceeaşi persoană. Ce ne învaţă biserica relativ la omul din Iisus? Că acest om s’a născut fără păcat, că în el nu e păcat şi nici putinţa de a păcătui. Pentru un rasist de bună credinţă, adevărul acesta ar trebui să aibă o însemnătate extraordinară. În ordinea naturală, păcatul se moşteneşte. Iisus, deşi născut în neamul lui David, nu moşteneşte totuşi nici păcatul lui David şi niciun fel de păcat. Printr’aceasta, omul din el se izolează de fatalităţile rasei în care s’a născut. N’am întâlnit la niciun doctor al bisericii şi în nici o formulare dogmatică expresia de “semitul” sau “evreul” raportată la omul din Iisus. Omul din Iisus e numit în creştinism “Fiul Omului” sau “Noul Adam”. Prin aceasta se înţelege că umanitatea din Iisus e umanitatea din Adam cel de dinainte de păcat şi de diferenţierea omenirii în rase. În Adam însă a existat posibilitatea de a păcătui. În Iisus nu există această posibilitate. El e omul primordial şi absolut. El nu aparţine niciunei rase, dar în lamura pură a umanităţii lui e reprezentat întregul neam omenesc. Un păcătos nu poate mântui pe păcătoşi. Numai o nevinovăţie virginală putea să răscumpere pe omul căzut, din păcatul original. În persoana sfântă, adică fără păcat, a Mântuitorului, a suferit pentru omenirea întreagă Fiul Omului şi ne-a învăţat Fiul lui Dumnezeu. Din acest adevăr dogmatic decurge că religiunea creştină nu e produsul niciunei rase, dar e revelată pentru regenerarea tuturor raselor.
Dacă ar fi fost creştinismul un mit semitic, cum se face că tocmai evreii stau în afară de el? Din moment ce un mit religios e produsul geniului unei rase, şi poartă întipărit în el chipul lăuntric al acelei rase, urmează că ea se recunoaşte în el. Cel puţin pentru o epocă oarecare. Geniul Eladei se recunoştea în Olimpul pe care 1-a imaginat. Dar evreii se recunosc în religiunea lui Iisus Hristos? Nu numai că nu se recunosc, dar ei cu mitul lor rasial, specific iudaic, reprezintă pe pământ o unică organizaţie de feroce negaţie a Mântuitorului lumii. Crima săvârşită pe Golgota e de atunci încoace substanţa otrăvită a talmudismului. Căci talmudismul e cultul urii împotriva lui Iisus Hristos. Iar aderenţii lui rătăcesc dealungul şi dealatul lumii, reeditând fuga lui Cain urmărit de crima împotriva lui Abel. Pe vârful Golgotei, Iisus a murit, dar a înviat. Pe vârful Golgotei, mozaismul a murit odată pentru totdeauna. Căci astăzi nu mai există o religiune mozaică. Ea a existat până la întruparea Mântuitorului şi-a avut rostul providenţial de a fi “pedagogul ce duce către Hristos”. Hristos a fost ţinta ultimă a mozaismului. Ideea revelată în el, ideea care alcătuia substanţa lui religioasă, era Mesia cel vestit de profeţi. În apariţia istorică a lui Mesia s’a absorbit fără rest tot ce-a fost element divin vărsat de Dumnezeu în Vechiul Testament. De aceea Vechiul Testament, cu tot ce e revelaţie în el, face parte integrantă din codul scriptural al creştinismului, ca un document al făgăduinţei divine ce avea să se împlinească în Iisus Hristos.
Evreii, refuzându-se lui Hristos, n’au rămas în mozaism fiindcă nu aveau în ce să mai rămână, ci, caricaturizând doctrina revelată despre Mesia, au creat un mit naţional despre un Mesia specific şi exclusiv iudaic. Ca să-1 poată afirma, ei sânt nevoiţi să urască şi să tăgăduiască pe Iisus ca Mesia întrupat, ca Mântuitor al lumii. Talmudismul e degradarea fostei religiuni revelate prin Moise şi profeţi la rangul unui mit naţional ca oricare altul. Şi atâta vreme cât va mai dura mitul acesta, talmudismul va trebui să se raporteze la Iisus Hristos ca la cel ce trebuie urît şi tăgăduit. Fiindcă singura raţiune de a fi a talmudismului e ura de Hristos. Iisus a numit pe aceşti rebeli nedomoliţi “fiii diavolului”, ceea ce înseamnă fiii negaţiunii. De aceea e de neconceput o misiune pe care ar avea-o de îndeplinit evreii printre celelalte neamuri. În Dumnezeu nu se pot concepe misiuni negative. E ca şi cum i-am atribui diavolului o misiune divină. Răul din lume, indiferent de formele pe care le îmbracă, îşi are cauza în libertatea cu care a fost înzestrată fiinţa creaturală, libertate pe care ea a întrebuinţat-o trufaş. Dacă evreii talmudului stau laoparte de celelalte neamuri, aceasta nu se întâmplă fiindcă ar fi “popor ales”, ci fiindcă, liberi pe voinţa lor, s’au organizat în negaţie rasială a lui Iisus Hristos. În aceeaşi libertate le e dată posibilitatea de a se converti.
Dar această situaţie a evreilor pune logica rasiştilor germani într’o încurcătură uluitoare. Antisemiţi dogmatici, ei resping creştinismul ca pe un mit iudaic. In acelaş timp, evreii îl resping fiindcă nu e un mit iudaic! De fapt, rasiştii cari voiesc să fabrice o religiune a germanismului, anticreştină, se găsesc exact pe aceeaşi poziţie cu evreii. Logica noastră omenească, atunci când nu se fundează în adevărul revelat, devine haos şi nebunie.
Nichifor Crainic

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails