Cunoştinţa şi conştiinţa sfinţeniei dobândite prin martiraj sunt şi ele prezente ca temă poetică. Poemul Simplitate este profetic chiar. Referindu-se la acea „într-o zi”, în care omul se va scutura de zgura ruşinii şi a nemerniciei, poetul o stabileşte cu exactitate în timp: atunci când „copiii de acum (vor fi – n.n.) oameni mari”. Versul „nimeni nu va plânge pe gropile noastre” e tulburător, însă motivaţia lipsei lacrimei vine lămuritor şi înălţător: „că prea vom fi ai tuturor atunci”.
Dacă până acum am vorbit despre o identificare a prezentului cu trecutul, iată că acum e mărturisită conştiinţa apartenenţei prezentului la viitor: nu ne aparţinem, pare a spune poetul, aşa cum stejarii nu-şi aparţin, ci-s rostuiţi ca mărturie a dăinuirii peste timp; aşa cum izvoarele nu sunt ale lor însele, ci sunt lăsate spre a oferi „răcoare” de viaţă veşnică. În acest context înţelegem rostul omului de a deveni sfânt, astfel fiind „al tuturor”.
Tot despre sfinţenie vorbeşte şi poezia Veşnicie, de data aceasta făcând apel direct la vieţile sfinţilor, mai exact la capacitatea de a înfrânge durerea fizică:
„Nimic din ce-a durut nu ne mai doare,
(...) Ne rup în două, nu mai curge sânge,
Ne trag în săbii, nu simţim măcelul”, sau la puterea de a îmblânzi fiarele („am îmblânzit şi lanţul şi celula”). Considerăm că aici omonimul fiare este de fapt polisemantic, căci, personalizate, lanţurile şi celula devin asemeni fiarelor sălbatice, ameninţând permanent deţinutul ca-ntr-o infinită arenă a morţii.
Întâlnim aici chiar atitudinea firească, voievodală a domnului Constantin Brâncoveanu, care asistă demn la martirajul fiilor săi, primind cununa sfinţeniei prin jertfa pentru Hristos:
„Nimic din ce-a ucis nu ne ucide,
purtăm în trupuri sorb de apă vie.
Şi ce dacă ni-s feţele livide?
Şi ce dacă ni-s pruncii în robie?”
Este un „şi ce dacă” ce nu se traduce prin indiferenţă, ci dimpotrivă, prin asumare a destinului cu orice preţ.
Acest „cu orice preţ” este şi el mărturisit în amănunt în poetica lui Ciurunga, în versuri ale căror titluri trădează condiţiile inumane de detenţie sau doar numesc obiecte, senzaţii, stări sufleteşti specifice spaţiului carceral.
Intra muros surprinde o descriere rece, sumbră a închisorii, caracterizată prin masivitate, întuneric, totală lipsă de estetic, sugerând permanent moartea. „Zidurile paralele” par a fi margini de cavou, ferestrele sunt înşelătoare, totul este inert şi ruginit, până şi „timpul nostru şi-a oprit bătaia”. Este un hău, un abis din care singura scăpare este poteca din vis „spre câte-o vatră”. Interesant este folosit verbul „robeşte” atribuit „veacului douăzeci” care, metaforic, transformă timpul concomitent în rob şi temnicer.
În acelaşi timp, Hotar şi treaptă este temniţa, suferinţă prin înlănţuire şi mântuire prin descătuşare, căci sufletul:
„printre gratii şi-a deschis
până sus la stele
sfinte candele de vis
(...) ce vestesc din infinit
(...) timpul încă nevenit
care va să vie”. (Jilava)
Toate dorurile şi luptele rămân prizoniere beznei. Doar sufletul, prin moarte, se poate elibera, vestind astfel învierea spre viaţa veşnică. Trupul rămâne şi el captiv suferinţelor, căci în dureri s-a născut, este firesc ca tot astfel să revină lutului. Foame, oboseală, frig, lipsa aerului, bătaia, liniştea, oboseala, inerţia, munca epuizantă, neodihna – iată doar câteva dintre supliciile pe care trebuie să le înfrunte lutul spre a elibera sufletul, ca să poată cânta cu îngerii:
„Mare fie-Ţi, Doamne, mila,
c-ai trimis cu sfânt temei
rândunele la Jilava
şi la Gherla porumbei”. (Solii mei)
Iată o cutremurătoare invocare a lui Dumnezeu-Tatăl. Poetul aduce prinosul de jertfă al neamului printr-o imagine care cuprinde în sine suferinţa sa de veacuri:
„Sub cerul ţării cătrănit sinistru,
S-a răstignit Hristos ca la-nceput,
Cu palma stângă sângerând pe Nistru,
Cu palma dreaptă înflorind pe Prut”.
Hristos îmbrăţişând în Răstignire rana cea mare a ţării: Basarabia – iată cum vede Ciurunga supliciul aproape permanent al neamului. Este proiectarea la scară mărită a poemului gyrian As´noapte Iisus.... De data aceasta Mântuitorul nu pătrunde în spaţiul carceral, care aici este extins la întreaga provincie românească răpită, ci îl cuprinde întru răstignire, întru jertfă mucenicească, întru „presimţita noastră înviere”. Căci suferinţa este „realitatea fiinţei umane şi începutul adevăratei vieţi duhovniceşti. Hristos Însuşi a venit pentru o viaţă a suferinţei şi a crucii”[1].
Prof. Dr. Crina PALAS
[1] Părintele Serafim Rose, Mai aproape de Dumnezeu, Galaţi, Editura Cartea ortodoxă şi Editura Egumeniţa, pp.30-31
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu